joi, 23 aprilie 2009

Ţară frumoasă, nu vrem să te folosim

Dacă ai puţin creier funcţional în cutia craniană, e puţin probabil să nu te-apuce pandaliile când vizitezi, ca turist, vreo parte din România. Nu pentru că te enervează drumurile sau mizeria sau preţurile, ci pentru că vezi că şi atunci când se face ceva, se face prost. Zilele trecute am făcut un tur de forţă prin zonele natale şi mi s-au strepezit dinţii. Am văzut Mogoşa, Gutinu', Mara, Săpânţa, Sighetu', Cavnicu', Rohia, Muzeul Florian, Copalnicu' şi Valea Chiuzbăii, zone cu potenţial turistic enorm. Şi ce-am văzut, mamă-mamă.

Mogoşa e locul în care, în copilăria ne-motorizată, mergeam aproape în fiecare weekend. Cu 8-ul până în capăt (băimărenii ştiu cum e) şi apoi pe drumuri de munte mai ceva decât Calistrat Hogaş. Totul pentru a ajunge la un lac Bodi înconjurat de corturi. Acum camparea e interzisă. N-am reuşit să aflu de ce. Probabil pentru că amenajarea unui camping adevărat e prea costisitoare şi mai bine să meargă omul la singura cabană de lângă lac, să mănânce şi gura lu' patronu' o măslină. Cu o zi înainte de Paştile ortodoxe, am văzut în zonă vreo 100 de persoane care, ca noi, dădeau roată lacului, fumau o ţigară bătând mărunt din picioare, şi apoi plecau. Că doar nu veniseră până acolo să se bage între pereţii unui bar. Iar uitatul la hidrobicicletele eşuate pe un mal şi la telescaunul oprit nu era îndeajuns de palpitant să devină o activitate entuziastă. Hrănitul căţeilor vagabonzi ce mai necesita timp, da' nici cu asta nu se face o ieşire în natură. O ultimă privire aruncată cu jind vârfului de munte acoperit cu zăpadă, pe care se întindeau cablurile telescaunului oprit şi gata, ţup în maşină.

Săpânţa şi al ei Cimitir vesel e, din punctul meu de vedere, cel mai cinic şi deprimant obiectiv turistic din întreaga lume. Dar cine nu l-a văzut vrea musai să-l experimenteze. Numa bine că primele 5 cruci pe care le-au citit cei pe care-i însoţeam au fost cu copii loviţi de maşini sau de boală. Na distracţie, mai vreţi? De bine a fost doar faptul că toate chichineţele cu artizanate de lângă cimitir erau deschise, deşi era zi de Paşti. Şi că totul era mai ieftin decât ne-am fi aşteptat. Adică s-au ieftinit clopurile, cum ar veni.

Şi dacă tot am fost în Săpânţa la cimitir, de ce să nu oprim şi la Cimitirul săracilor, de la marginea Sighetului. Acolo măcar afli ceva pentru cultura generală; mai vorbeşti de închisoarea comunistă din Sighet, mai despre cum au fost îngropaţi Maniu, Brătienii sau Argetoianu în gropile comune de la Cimitirul săracilor, mai despre legenda cum că lui Maniu i s-ar fi tăiat picioarele pentru că nu încăpea în sicriu. Adică ceva cu relevanţă istorică, nu cu iz de telenovelă. Da' noroc că ştiam eu ce e cu crucile alea strâmbe în marginea drumului, că nu scrie niciunde prin preajmă. Aşa cum nu am văzut nici în Sighet vreun indicator spre închisoarea devenită muzeu.

Spre Săpânţa am mers peste Gutin şi am observat cu nostalgie că nici acum drumul nu are marcaje, ceea ce face ca noaptea să fie tot o aventură palpitantă să te dai cu maşina pe zecile de serpentine. Am mai constatat că pescăria din Mara era închisă, dar deschisă. Adică peştii erau acasă, iar poarta era scundă, aşa că lumea intra în voie, făcea poze la păstrăvii mari şi la cei mici, se căţăra pe moara de mălai, încerca uşile la buzi, se odihnea puţin pe scaunele din buturugi apoi se urca în maşini şi pleca în drumul ei.

Spre casă am preferat să mergem pe Cavnic, să vadă musafirii ceea ce e probabil cel mai lung şi mai în pantă oraş din ţară. Şi pârtia care se deschide prima în fiecare an şi unde nu poţi ajunge apoi cu maşina că drumul e strâmt, iar parcările sunt lipsă.

Ziua următoare am luat direcţia Rohia, pentru chilia lui Nicolae Steinhardt şi vestita bibliotecă de la Mănăstirea Sfânta Ana. Vestea bună a fost că au terminat drumul până în poarta mănăstirii. Vestea proastă a fost că nu era nici picior de călugăr la vedere. Lume puhoi, parcările ticsite cu maşini cu numere de Contanţa, de Sălaj, de Bucureşti, de Alba. Toţi se învârteau ca nişte găini cu capul tăiat prin faţa bisericii noi. Singurele semne de viaţă erau în taraba din care se vindeau icoane, lumânări, brăţări, cruci etc., în cuşca păunilor şi în spatele unor uşi de chilii care se închideau trântite la auzul vocilor de turişti. În rest, linişte şi pace. Biserica nouă, goală pe dinăuntru. Biserica veche, goală. Muzeul închis. Biblioteca ferecată. Altarul de vară deschis, dar împrejmuit cu lanţuri şi anunţuri cu "accesul interzis". Şi niciun semn către chilia lui Nicolae Steinhardt. Care oricum nu era deschisă. Aşa că ce să le arăţi turiştilor? Uşile garajelor în care stau gipanele? Foiţa de aur de pe pereţii exteriori ai bisericii noi? Ceafa a doi studenţi la teologie care se trăgeau reciproc de barbă în taraba cu vânzare? Ditamai clădirea care se înalţă în fundul văii? Viitorul mormânt la episcopului Maramureşului şi Sătmarului? N-am văzut niciun turist care să se apropie măcar de micuţul cimitir din afara mănăstirii, unde e îngropat şi Steinhardt.

Dezamăgiţi, ne consolăm cu o oprire la Muzeul Forian, unde nu e program de vizitare şi nici taxă de intrare. Pentru că nu e un muzeu obişnuit, ci unul într-o poieniţă, unde sunt adunate sculpturi realizate de artişti din toată lumea veniţi vara în tabere de creaţie. Şi se numeşte Florian că aşa îl cheamă pe omul de afaceri local care a sponsorizat taberele cu pricina. Locuri berechet pentru focuri de tabără şi corturi, linişte cât cuprinde şi vreo 2 kile de leurdă mai puţin, că atât o încăput în punga ce o aveam în dotare. Şi, ca să ne treacă de tot tristeţea, am înfundat-o bine cu pască şi horincă de pere puturoase în Copalnic Mănăstur, unde le-am stricat gazdelor unul dintre hamace şi.am descoperit că râul nu mai are în dotare nici groapă şi, implicit, nici trambulina de pe care săream în ea.

După atâta bătut judeţul în lung şi-n lat nu se făcea să nu practicăm sportul naţional al românului degrabă iubitoriu de iarbă verde şi apă de foc. Aşa că ultima zi de hălăduiri a fost pe Valea Chiuzbăii. Verde curat, soare cald şi apă ca gheaţa. Apoi pet-uri pe mal, 6 oameni veniţi cu 5 maşini, manele, dansat pe maşini în chiloţi. Nu noi, ci ei. Mâncat bine, iubit fumul de la foc, sărit ca broasca pe bolovanii din apă, urmărit o broască adevărată, urzicat din neatenţie, stat ca şopârla la soare şi gata.

Acu, sincer, aş prefera să mai fac o tură de-asta decât să mă-nvârt prin Bucureşti. Dar, vorba unui clasic încă în viaţă şi nefugit în străinătate: ca să trăieşti, trebuie din când în când să munceşti.

Un comentariu:

MrRight spunea...

Interesanta viziune. Si realista.
Subscriu, iar daca as fi avut ceva timp la indemana, as fi completat aceasta prezentare usor amaruie...
Iubesc Maramuresul, ma duc des acolo si, din fericire, sunt un optimist si ma fac ca nu vad jumatatea goala a paharului.