Bătaie de joc

Singurul lucru pe care-l pot spune despre ce s-a întâmplat azi la Cotidianul e că a fost o bătaie de joc. Varianta cu coaie ar fi fost să iasă onor conducerea şi să zică "juma din redacţie tre să zboare, acu hai să decidem cine stă şi cine pleacă". Numai că pe-acolo nu s-au întâmplat demult lucruri cu coaie, deci tocmai de-asta n-ar fi trebuit să surprindă pe nimeni. Plus că totul se încadrează în politica marilor trusturi din ultimii ani, în care ziariştii nu s-au angajat, ci s-au cumpărat.

N-am să fac parabole despre calitatea ziarului sau a angajaţilor săi pentru simplul motiv că n-am mai citit un ziar dintr-un capăt în celălalt de vreo trei ani. Drept e şi că nici n-am auzit de foarte multe ori de vreo bombă lansată de Cotidianul în ultimii ani. Da' asta e vina conducerii dintr-un capăt în altul. Că dacă eşti şef şi nu eşti mulţumit de cum îţi muncesc oamenii, îi dai afară şi aduci alţii. Şi alţii, şi alţii, până merge treaba cum vrei tu.

Mă, da' oare Turcescu nu-şi dă demisia că nu poate trăi din ăia 10.000 de euro care i-au rămas după ce i-au tăiat din salariu?

Way to go, CLUJEANUL! Sorry, Viaţa CLUJEANULUI :)

Fosta redacţie de la CLUJEANUL şi-a pus la bătaie economiile şi scoate "Viaţa CLUJEANULUI", profitând foarte deştept de fontul şi de culorile vechi folosite în capul de ziar de la CLUJEANUL. Io le doresc succesul succesului, multă substanţă şi să-şi găsească un drum în care să se rătăcească de grup toţi cei care nu aduc lucruri pozitive şi constructive noului demers ;)

Primul număr se găseşte pe tarabe luni, 6 iulie, şi costă 0,9 RON.

A, şi să cumpere, pliz, cineva şi în numele meu câte un ziar pe săptămână. Săr'naaaa

Trilemă

• Dacă a murit singurul delfin de la Delfinariul din Constanţa, cum se va numi stabilimentul de acum încolo?
• Care e scopul negrilor (bine, afro-americanilor) care stau la plajă?
• Să mă enervez că plouă zilnic câte-o tură de potop sau să mă bucur că nu-i caniculă?

Pioşenie

• O tânără naşte luni, 29 iunie 2009, într-un spital din Bucureşti. În salon, proaspătul tată abordează o asistentă şi încearcă să-i plaseze un plic în buzunar. Femeia sare ca arsă: "Cum să faceţi aşa ceva? Azi e sărbătoare mare, daţi-mi mâine!"

Michael Jackson a plecat la momentul potrivit

Nu, nu fac exerciţii de cinism. Dar mi se pare că în turneul din iulie ar fi fost adorat de fanii veşnici şi desfiinţat definitiv de critici. Însă, plecând acum, şi-a asigurat trei lucruri: dramatismul pe care l-a întreţinut în ultimii 25 de ani, regretul fanilor rămaşi cu nişte bilete pe care prea puţini le vor înapoia şi redescoperirea muzicii sale.

Habar n-am dacă acuzaţiile care i s-au adus au fost adevărate sau nu. Şi habar n-aveţi nici voi, că n-aţi fost acolo să vedeţi cu ochii voştri, iar justiţia nu a demonstrat nimic. Tot ce ştim e că a avut o viaţă cum n-o dorim nimănui, cu un tată care l-a bătut, ameninţat şi i-a interzis să fie copil cât a stat sub acoperişul lui, cu nişte fraţi cretini care şi-au dorit să-l exploateze pentru propriul interes şi cu o mamă mai preocupată de religie decât de copii. Să ne mirăm atunci că a ajuns să aibă un suflet atât de chinuit încât succesul nu l-a putut bucura? Celebritatea nu i-a putut combate singurătatea, dar i-a întreţinut ciudăţeniile.

Moartea lui a venit într-un moment pozitiv, unul din puţinele din ultimii 10 ani. De aproape doi ani lumea nu mai vorbea despre molestarea copiilor, ci despre pregătirea unui nou turneu. Nu a murit o celebritate acuzată, ci un artist care se pregătea să-şi bucure din nou fanii. Şi, dacă e să calculăm rece până la capăt, copiii lui sunt încă la o vârstă la care îşi mai pot găsi o normalitate pe care prezenţa tatălui nu le-ar fi putut-o asigura.

Acum câţiva ani nu ne mai îndemna nimic să-i ascultăm melodiile, dar de azi-noapte încoace descoperim că le ştim şi le cântăm pe toate. Şi ni se par din nou vesele, nu penibile.

R.I.P Jacko

Primul dans

Precizare pentru cei care nu vor înţelege unele cuvinte: nu mă puneţi să vă traduc; am să mă simt bătrână :)

Eram în clasa a VI-a, înainte de vacanţa de vară, şi părinţii ne lăsaseră să facem prima serată la şcoală. Era mijlocul lui 1990 şi în Baia Mare fusese o linişte socială permanentă, aşa că nimeni nu se temea să-şi trăiască viaţa. Era prima socializare "cu clasa" şi s-a întâmplat în sala de ATP a fetelor. Aveam prima pereche de iegări, cumpărată dintr-o consignaţie din Centrul Vechi, plină de turcisme. Chinezăriile încă nu ajunseseră, veneau de prea departe. O cămaşă largă şi lungă deasupra, prinsă cu o curea lată de lac mă făcea din când în când să uit că iegării erau cam transparenţi. Pantofii negri de lac, cu călcâiul (că nu pot să-i zic toc) înalt de vreo 3 cm îmi dădeau senzaţia că tocmai trecusem graniţa dintre fetiţă şi domnişoară.

Am mişcat câteva neoane din mijlocul sălii şi credeam că astfel ne-am asigurat un soi de intimitate în timpul dansului. Am adus de-acasă platouri cu mâncare şi toate casetele (ORWO, AGFA) pe care le aveam, indiferent cât de prost erau înregistrate sau cât erau de demagnetizate. Cineva a adus şi un dublucasetofon International, cu leduri la boxe, şi am pornit cheful. S-a format cercul, s-a pus la bătaie o monedă şi am tot dansat prin centru şi pe margine, fiecare în funcţie de statutul social şi de numărul de admiratori/oare. În secret, însă, toţi aşteptam "bluzurile". Primele două au fost nişte eşecuri. De la primul acord ne-am prăvălit toţi pe scaune, încercând din răsputeri să părem cât mai indiferenţi. Părinţii de băieţi încercau să-şi convingă odraslele să invite câte-o fată la dans. Fără niciun efect. La al treilea ne-am mai dezgheţat puţin.

Al petrulea bluz m-a prins în timp ce el, cel pe care, în secret, îl consideram iubirea vieţii mele, mă pupa şi îmi dădea moneda să dansez eu în centrul cercului. Prompt, s-a întors pe călcâie, şi a încercat să o taie spre un scaun. Ghinion, că maică-sa era taman acolo şi-l împingea spre mine. Şi-am dansat. Primul bluz ever cu un băiat pe care-l plăceam "din adâncul sufletului". Tot ce mai ţin minte e că, atunci când s-a terminat melodia, grăbindu-se să plece, el şi-a agăţat de cămaşa mea şi a reuşit s-o ridice, oferind proba transparenţei iegărilor. Dar cui îi mai păsa de asta? Dansasem prima dată. Iar restul a fost istorie...

De ce m-au apucat amintirile infantile la ora asta matinală? Pentru că dansasem pe melodia de mai jos.

Mi-a plăcut...

...Liiceanu azi. Partea audio/video.

Clujeni, mâncaţi clătite umanitare joi, în Irish Music Pub!

Joi 25 iunie, între 19.00-22.00, la Irish Music Pub din Cluj Napoca (str. Horea, nr. 5) Adi Hădean şi Andrei Crivăţ vă invită la mâncat clătite într-un scop umanitar. Adi va găti “clătite cu gem, cu ciocolată şi cu alte brizbrizuri” (după declaraţia lui), la 5 lei clătita. Plata se face direct într-o urnă special amenajată, iar după aceea banii strânşi vor fi depuşi în bancă pentru Alina Gache, asistent BRAT, diagnosticată cu cancer la ficat, care are nevoie urgentă de bani pentru operaţie.

Nu uitaţi: joi 25 iunie, între 19-22, la Irish Music Pub din Cluj Napoca (str. Horea, nr. 5).

(via Chinezu, că organizatorii nu ştiu să anunţe :-p)
RECTIFICHEZ: Crivăţ o anunţat.
R2: Şi Hădean.

APDEIT: Frumoasă ţară, păcat că-i locuită :)

Apdeit cu dovada 2:













Dovada 1:

Mi-e tot mai des silă

Cu cât am mai des prin preajmă oameni normali, cu bun simţ şi cu caracter, cu atât mi-e mai greu să nu mi se facă silă de lumea largă. Largă având, în acest caz, sensul de înconjurătoare. Iar silă fiind sentimentul ăla care te încearcă atunci când ai de-a face zilnic cu proasta creştere, cu reaua credinţă, cu minciuna şi ipocrizia. De la chestii mici, până la aberaţii imense, simt totul mult mai mult.

Mi-e silă de toţi cretinii necunoscuţi pe care-i întâlnesc zilnic prin metrou, de la cei care fac placaje şi dau din coate să ajungă să-şi aşeze curul pe un scaun liber, până la cei care se proţăpesc fix în faţa uşii înainte ca jumătate de vagon să coboare. De sutele de tâmpiţi pe care-i aud zilnic prin oraş înjurând şi hăhăind în gura mare sau pe care-i văd bălind când trece o femeie pe lângă ei. De zecile de nesimţiţi care au impresia că drumurile sunt nişte imense gropi de gunoi pe care ei se pot pişa, iar animalele lor se pot căca. De frustraţii pentru care singura modalitate de a-şi distra unicul neuron e de a bate copiii sau animalele sau de a o da la muie trecătorilor care îndrăznesc să se uite spre ei.

Mi-e silă de toţi politicienii care-şi bat joc de noi şi au impresia că noi nu ne dăm seama. De bucuria pe care o simt ei când îşi spun că ne-au tras-o din nou. De gura lor, strânsă pungă atunci când trebuie să dea ceva de la ei, dar larg deschisă când trebuie să dea vina pe alţii. De cei care mint cu neruşinare şi de cei care se cred Dumnezei. De cei slugarnici, care-s în stare să-şi dea viaţa doar pentru cei care le pot pune pumnu-n gură şi şpiţul în cur. De cei pentru care orgasmul vine doar jucându-se cu nişte mase amorfe de oameni simpli, care nu au nume, faţă sau voce. De cei care-şi dedică viaţa îndobitocirii acelor mase amorfe de oameni, cu singurul scop de a se putea juca în continuare. De cei care-i critică, dar fac la fel. De cei pentru care bunul simţ şi buna credinţă sunt atribute ale fraierilor.

Mi-e silă de toţi jurnaliştii care au creierul plin de răspunsuri, în loc de întrebări. De cei care au pierdut orice legătură cu lumea reală şi trăiesc într-o bulă din care au pretenţia că ştiu mai bine ce vrea omul de pe stradă. De cei care consideră minima documentare pierdere de vreme, pentru că, nu-i aşa, ei le ştiu pe toate. De cei care înghit toate găluştile care li se aruncă şi le borăsc înapoi în spaţiul public pentru a da impresia de atotcunoscători. De cei pentru care nicio greşeală a lor nu e semnificativă, dar o greşeală a altuia e capăt de lume. De cei care aleargă să fie primii care dau o informaţie, nu primii care dau o informaţie adevărată. De cei care nu ştiu să argumenteze, ci doar să se răstească.

Mi-e silă să scriu de toţi cei de care mi-e silă.

Recuperări scurte

• ConduceRea şi-a făcut blog. Şi pfuuuu, ce intrare şi-a făcut :)
• Îmi place când plouă o noapte întreagă în Bucureşti, că nu mai miroase oraşul ca o casă MISA în care s-a stricat frigiderul în mijlocul verii.
• Vărsat o lacrimă la ultimul "The Tonight Show" cu Jay Leno şi adormit la primul cu Conan O'Brien.
• Au influenţat pe cineva spoturile care cică ar trebui să te îndemne la vot la europarlamentare? Eu am văzut două: unul cu nişte fonfi care cică zic ştiri alarmante, da' nu se prinde nimeni, şi altul cu Chivu pe care-l pufneşte râsul la fiecare frază.
• Nu înţeleg de ce să-ţi scrii pe pliantele electorale: "europarlamentar pentru sectorul 2".
• Există cineva care face ceva material mare cu toate aberaţiile pe care le emite Nati Meir şi echipa lui de campanie în fiecare zi? Că io n-am timp, da' aş avea marfă gârlă. Şi tare mi-e teamă că până la alegerile din toamnă o să mă satur să adun tâmpenii şi-o să-mi golesc mailul.
  

Gonna miss you, Jay!

Linişte şi pace

• Ştiţi cum sunt perioadele alea în care n-ai stare şi ai face orice să nu ai pereţi în jur? Mnoa, aşa-s io de vreo o săptămână. Aş umbla despletită pe câmpii cât e ziua de lungă. Şi starea asta include şi dorinţa de a sta cât mai departe de laptopuri, telefoane, televizoare. Până acum am reuşit să mă văd cu oameni pe care nu i-am întâlnit de ani de zile şi să-mi prăjesc pielea la mare. Da' cine ştie ce mă mai aşteaptă? :) Pe voi nu vă apucă d-astea, mai ales când vine vara şi vă luaţi hrană de la soare?

De revenire :)

• parcă nici la 31 nu m-a lovit înţelepciunea :)

Azi

• Mulţumesc celor care-mi sunt aproape pentru că le e drag de mine, nu pentru că mă suportă.
• Sper să ajung să-l găsesc pe acel cineva lângă care să stau de drag, nu pentru că îl suport.