luni, 30 iunie 2008

Şi preoţii e oameni

Am văzut de două ori reportajul Antenei 3 despre sindicatul preoţilor. Nu că nu pricepusem, da' parcă voiam să mi se sedimenteze părerile în creier. Şi-atîta s-au sedimentata până s-a făcut luni seară :)

Mnoa, io n-am nimic împotriva pornirii oamenilor la asociere, la apărarea drepturilor şi alte asemenea. N-am celule sindicaliste în sânge că s-ar război iremediabil cu alea liberale şi am o vagă bănuială că în pierdere ar ieşi sănătatea mea mintală. Da' de-aia sunt de acord că unii au nevoie de organizaţii care să-i apere şi n-am nimic împotrivă. Deci n-am nimic împotriva preoţilor ortodocşi care-şi fac sindicat.

Da' la ce mă gândeam eu văzându-i cum îşi apără râul-ramul era: nu-s, totuşi, prea lumeşti preocupările astea? Una din ideile păstorului nu era că trebuie să aibă grijă de turmă, nu de el însuşi? Nu-şi pierd din aură preoţii preocupaţi de salariu şi de şefi şi de lupta sindicală?

Acu să nu mă înţelegeţi greşit. Imaginea ierarhilor care se plimbă pe şosele în jipane ultimul răcnet îmi repugnă. Dar nu este lupta pentru salariu o apucătură prea de mirean? Iar ideea ca plata preoţilor să se facă în întregime din fondurile statului nu echivalează cu subordonarea faţă de autorităţile statului respectiv?

M-a uimit argumentul "şi preoţii au familie, nu pot trăi toţi dintr-un salariu aşa mic". Adică în loc să facă Biserica programe de protecţie socială pentru enoriaşii bătuţi de soartă, mai bine să facă statul programe de protecţie socială pentru familiile preoţilor. Haida-de c-aici m-au pierdut.

Niciun comentariu: