Unii fac muzee, noi ne dăm în cap

Azi se deschide în Washington noul sediu al Newseum, un muzeu interactiv dedicat jurnalismului şi ştirilor, o clădire care a costat 450 de milioane de dolari şi are pe faţadă primul articol al constituţiei americane. Mie-mi place de ani buni site-ul newseum-ului, că e relaxant să te uiţi de dimineaţă pe hartă şi să vezi cum arată primele pagini ale ziarelor din întreaga lume. (Încă n-am descoperit de ce figurează doar două din România: Informaţia de Cluj şi Informaţia Zilei din Satu Mare)

Şi tot răsfoind aşa mă păleşte uneori un gând deprimant: Hă-hăăăă ce departe suntem.

Noi nu că n-am putea face, în urrmătorul secol, un muzeuaş cât de mic al presei. Da' nici măcar n-o să ştim cu adevărat, vreodată, istoria presei. Nu aia cu ziarul cutare s-a înfiinţat în anul x şi a fost închis de regalişti/legionari/comunişti în anul y. Nu. Istoria aia cu oameni. Oameni care sunt preocupaţi să ascundă pe unde au fost şi ce-au făcut "înainte de". Dar dacă am ştii totul despre toţi, dacă am şti să privim înapoi fără mânie şi să înţelegem o dată pentru totdeauna că nimeni nu-i perfect, nu ne-ar fi mai uşor să ne concentrăm pe adevăratele priorităţi ale naţiei ăsteia?

Paranteză. În tinereţe, pe "vremea aia", scriam poezii şi luam tot felu' de premii. Da' nu scriam poezii omagiale. Aş vrea să spun că n-o făceam din cauza principiilor sau ca o formă de protest. Neee. De-astea te-apucă undeva după majorat, până atunci n-ai profunzime. Eu chiar sufeream că nu puteam să scriu d-astea. Nu le scriam că nu puteam, nu-mi venea. Când ne dădea coordonatorul tema, în creierul meu, brusc, era blank. Stăteam tâmp în sala de cenaclu şi sfârşeam prin a-mi sufla plămânii printr-o trompetă sau prin a porci drapelul roşu din colţ cu cerneala din stilou. Alţi colegi, mai puţin premiaţi şi lăudaţi, puteau scrie omagiale pe bandă, fără nicio problemă.

Şi "după" ce era să fac? Să-i sun pe-ăia şi să le arăt obrazul "băăăăă, tu ai făcut, eu nu"? Câţi îşi pot spune cu sinceritate, în propria minte, că n-ar fi făcut dacă ar fi fost strânşi cu uşa? E mai deranjant când cineva minte în legătură cu propriul trecut, decât atunci când spune, din proprie iniţiativă, că a făcut o tâmpenie. Paranteză închisă.

Revenind la muzeu, mă gândesc doar cum s-ar porcăi instituţiile de presă pentru că n-au prins repartizarea în încăperea pe care şi-au dorit-o. Câte "afaceri necurate" ar ţine prima pagină a ziarelor şi cât s-ar ruga de stat să le subvenţioneze proiectul că "presa e săracă, da' merită".

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu cred că presa americană e diamantul pur, iar noi suntem ultimul bolovan de pe fundul mării. Da' tare mi-e că n-o să putem recupera niciodată dezvoltarea pe care mintea lor a reuşit-o în cei 50 de ani în care noi am acceptat să stăm frumos în colivie. Dezvoltare cu bune şi cu rele, că, după cum spuneam, nimeni nu-i perfect. Numa dezvoltare să fie.

Noi am stat cu ochii închişi, i-am deschis brusc şi-am început să împărţim pumni în stânga şi-n dreapta fără să ne dăm şansa să ne obişnuim cu lumina. Iar acum, pentru că nu ştim să descurcăm ce-am încurcat în faza de orbecăire, preferăm să ne bălăcim stângaci, mulţumiţi că nu ne-a înghiţit mocirla.