Cele mai nasoale momente pe care le petrec în Bucureşti sunt cele în care îl regăsesc chiar şi după o absenţă de doar câteva zile. Nicicând altcândva nu-s mai deprimată decât în primele zile după reîntoarcere, când tot ce văd în jur e murdar şi ţipător, iar toţi oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă sunt gălăgioşi, încruntaţi şi cenuşii. În prima săptămână nu văd decât feţe strâmbe şi mult jeg. E deprimant şi trist şi născător de dorinţe de evadare.
Apoi vine veşnica obişnuinţă, în care creierul nu mai procesează decât ciclul birou-pat, ochii nu mai văd jegul de pe străzi, nasul nu mai simte mirosul lăsat în urmă de cei care ar trebui să cureţe gunoiul, urechile nu mai bagă de seamă că vecinii de deasupra îşi aruncă gunoaiele pe geam, iar pielea nu mai atinge nimic. Iar în rarele şi scurtele momente în care conştientizez împrejurimile nu fac decât să mă întreb cum îşi poate cineva construi viaţa aici.
Până de ceva vreme suportam Bucureştii noaptea, spunând că luminile dau farmec cenuşiului, mizeriile se estompează, iar răutatea de pe feţele oamenilor nu mai e vizibilă. O fi fost farmecul pe care-l simte în faţa becurilor colorate oricine a crescut într-un oraş mic. Mi-a trecut. De vreo un an luminile sunt dezordonate, culorile sunt kitschoase, oamenii sunt la fel de urâţi.
And now what?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu