17 septembrie 1984, ploua cu găleata. Un soi de semi-potop biblic. Eu, în demult doriţii ciorapi albi de PNA. Alb 13 pe potop, mă-nţelegeţi. Guleraş apretat (aşa zicea în cărţi, de parcă ai fi putut apreta nailonul ăla din care era făcută uniforma), matricola bine cusută (nr. 101), gladiolele despre care atunci nu ştiam că sunt grena (urăsc gladiolele şi nu mă hotărăsc între motive: pentru că le asociam cu partea nasoală a primei zile de şcoală sau pentru că sunt, pur şi simplu, nişte flori oribile şi fără logică). Pe când s-a terminat careul am constatat, într-un moment de maximă plictiseală (first of many), că ciorapii deveniseră cu picăţele maronii (îi uram pentru că uniforma se tot lipea de ei şi se ridica), gulerul se boţise sub toartele ghiozdanului (ciudat, nu-mi amintesc nimic despre primul meu ghiozdan), matricola mi se părea hidoasă, iar gladiolele le târâsem de vreo două ori prin noroi.În anii următori mi-a plăcut mai mult în prima zi de şcoală. Eram un soi de mică vedetă: fusesem în vacanţă departe, într-o zonă în care nimeni altcineva nu mergea. Bunicii mei erau de basm pentru simplul fapt că erau în Harghita şi nu într-unul din satele din jurul Băii Mari. În plus, aura de mister sporea din cauza "sejururilor" la mare. (Azi aş fi ciuca bătăilor: Cum, fată, ai stat în ţară? Ba chiar la ţară? Şi nu te-ai dus măcar la mare la bulgari?)
Anul ăsta n-am fost nici la ţară, nici la mare. Ce povestesc eu azi? Bine măcar că plouă. Puţină constanţă în viaţă n-a stricat niciodată.
Un comentariu:
Ce fain. Eu nu-mi amintesc decat sentimente vagi si cam atat. Cand se apropie 15 septembrie si se simte mirosul de toamna, am unele amintiri involuntare dar nimic clar definit... parca ar fi doar o ceata de emotii si cam atat... oricum si azi le simt ca atunci.
Trimiteți un comentariu