România cui?

Câţi îşi aduc aminte ce a făcut un anume român acum exact un an? Un anume român care a făcut vâlvă în presa internaţională. A furat ceva? Nu. A omorât pe cineva? Nu. Şi-a dat foc? Nu. Acum un an, profesorul Liviu Librescu a murit apărându-şi studenţii de un cretin care s-a decis să-şi descarce arma automată în colegii de la universitate. O bună perioadă presa americană a vorbit despre români cum nu cred că ni s-a întâmplat vreodată.

Am fost ieri, câteva ore, în România adevărată. Nu în cea a războiului Băsescu-Tăriceanu, a luptei candidaţilor PSD, a noului ministru de Externe sau a ratingurilor tv. În România în care, indiferent cine va fi preşedinte sau prim ministru, lucrurile vor merge tot timpul la fel. Pentru că noi, maeştri în adaptări şi premiere, am reuşit să întoarcem cu curul în sus şi proverbul "peştele de la cap se-mpute". Nu. Peştele nostru pute la cap pentru că e deja mucegăit la coadă.

Nici un preşedinte sau prim ministru nu va reuşi vreodată să scoată românilor din sânge dorinţa de a-şi asigura înainte de toate propria burtă. Nici un UE şi nici un NATO şi niciun aquis comunitar nu îi va învăţa pe români că trebuie să vadă mai departe de ziua de azi.

Când trăiam în afara Bucureştilor îmi doream să fiu acolo unde "se dă ora exactă". Bucureştii n-au însă nicio legătură cu România. Restul ţării se vede de aici doar dacă e grevă, inundaţie, avertisment meteo, blocaj la vamă sau accident rutier. Nimeni nu-i deranjează pe cei care, de fapt, conduc România. O conduc de jos, o conduc pe principiul "leu cu leu se face suta".

În România reală m-am întrebat câţi dintre cei care se ofereau să "rezolve" nişte străini au măcar o zecime din caracterul lui Liviu Librescu. Nu cât să moară pentru alţii, nici măcar cât să salveze pe cineva. Măcar cât să nu facă rău.