Primele alegeri post '89 fără PNŢCD

N-am fost niciodată ţărănistă, deşi îi port şi acum stimă lui Corneliu Coposu. Singura apropiere de curentul reprezentat de acesta erau certurile din timpul şcolii, în 1990, când mă războiam cu colegii care adoptaseră sintagma "partide isterice" când venea vorba de PNŢ sau PNL. Acum, de fapt, le dau dreptate: sunt partide isterice. PNL e şi bipolar, dar despre asta într-un episod viitor.

Nici măcar nu pot spune că ştiu cam în ce stadiu de încurcare mai sunt iţele partidului în momentul ăsta. Ştiu, ca orice consumator de politică, doar că se ceartă între ei. Exact aşa cum fac din 2000 încoace. Şi că, dacă faci greşeala să-i întrebi de strategie şi planuri de viitor îţi vor vorbi, inevitabil, de PDSR (nu PSD), de PD (nu PD-L) şi de felul în care aceste partide le-au irosit şansa din timpul guvernării 1996-2000.

PNŢCD va figura, cu siguranţă, drept partidul cu cea mai abrupta ascensiune şi cea mai cruntă cădere în istoria modernă a României. Din talentul crescut naţional şi prin moartea lui Corneliu Coposu, au devenit speranţa de care acum râde toată lumea.

Hai să fim serioşi, avem fiecare măcar un prieten ţărănist de care să mai facem mişto din când în când. Prieten care, după vreo doi ani de stat în cumpănă, a ajuns să râdă singur, cam amar e drept, de formaţiunea pe care a sprijinit-o moral la un moment dat.

Şi, pe tot fondul de miştocăreală, de ochi daţi peste cap de fiecare dată când vreun ţărănist încerca să scoată capul să zică ceva, inevitabilul s-a produs: ultima zi de depunere a candidaturilor pentru parlamentare tocmai trece, iar ţărăniştii n-au cum să-şi înregistreze listele de candidaţi. De fapt, cam câte semnături or fi reuşit ei să strângă?

După opt ani de agonie cruntă, PNŢCD se pregăteşte să-şi dea ultima suflare fix în mijlocul scenei, dar într-o sală goală şi întunecată, prin molozul rămas de la ultima încercare de renovare.